Circumciderea – un ritual religios pe agenda zilei în Germania

De secole evreii circumcidează băieţandrii în cea de-a opta zi după naştere. Cel puţin cei credincioşi. Din motive relioase, fără aşi pune întrebarea, dacă intervenţia doare sau nu. Musulmanii, şi aici cei ortodocşi, se înţelege, procedează cu pruncii lor la fel. Treaba lor, am putea spune, dacă adulţii şi-ar tăia ei înşişi în pielea penisului. Dar la copilandrii de 8 zile? Şi totuşi, lumea creştină din Germania nu prea s-a sinchizit până acuma de această problemă, cu toate că în Germania mai trăiesc câţiva evrei şi mulţi musulmani. Până în luna iunie a acestui an. Atunci un tribunal din Köln a decis că acest obiceu, sau ritual, sau indiferent cum s-ar mai numi, nu este altceva decât o vătămare corporală care trebuie pedepsit. Şi iată că de atunci nu există în această ţară, Germania, o problemă mai mare decât prepuţurile viitorilor jidani sau musulmani credincioşi. Să mai spună unul că nemţii nu sunt un popor milos. Cu cei neajutoraţi, se înţelege. Şi chiar de acest aspect se leagă acum disputele în tocmai acea ţară, care cu aproape 75 de ani în urmă a încercat să-i extermine pe jidani.

Adevărul este că intervenţia este dureroasă. Prof. dr. med.  Boris Zernikov, specialist în terapii de durere la copii, susţine teoria că „durerea de circumcidere produce transformări în creier“. Se poate produce o „memorie a durerii“. Consecinţele pot deveni fatale la adolescenţi sau adulţi. Cercetări ştiinţifice au arătat că astfel de pacienţi necesită la intervenţii chirurgicale o doză mai mare de substanţe de anestezie.

Problema se discută deja şi în alte ţări. Şi asta într-un limbaj destul de drastic. Şeful landului Kärnten din Austria, Gerhard Dörfler, din punct de vedere politic un liberal cu vederi xenofobe, spune clar şi concis că „orice circumcidere din motive religioase“ trebuie interzisă. Pentru el procedeul este o „mutilare de genitaluri“. Preşedintele de onoare al Congregaţiei Israelite din Viena, Ariel Muzikant, a ripostat prompt cu scenariul unui nou Shoah, deci a exterminării evreilor.

Între timp, în Germania problema a ajuns în dezbaterile politice. Se discută despre o legitimare clară a circumciderii din motive religioas, dar sub supraveghere medicală. Ministrul de familie, Kristina Schröder (CDU), cere o „anestezie adecvată“ pentru aceste intervenţii chirurgicale. S-a întrunit şi Comisia Germană de Etică pentru a discuta problema. Penologistul Reinhard Merkel a remarcat faptul că în dreptul german sunt ancorate „nevătămarea corporală şi bunăstarea copilului“. Dar asta nu prea îi interesează pe evreii cu vederi religioase ortodoxe. Ministrul israelian de interne, Eli Jischai, a cerut oficial de la cancelarul german, doamna Angela Merckel, să intervină pentru crearea unei baze legale în privinţa ritualului religios de circumcidere.

Între timp mulţi intelectuali evrei şi musulmani se miră de anvergura, pe care a luat-o această problemă. Mulţi dintre ei, în marea lor majoritate cu vederi liberale, dau de înţeles că apartenenţa la o religie sau alta nu poate să depindă de „îndepărtarea unei bucăţi de piele“, cum se exprimă scriitorul ruso-evreu  Vladimir Vertlib. Jurnalistul Lorenz S. Beckardt, şi el cu rădăcini evreieşti, a publicat în FRANKFURTER RUNDSCHAU (23.08.2012) un eseu, în care descrie, detailat şi nu fără o tentă de sarcasm fin dozat, cum iudaismul german stătea în secolul IXX la baza iudaismului liberal, fără circumcidere - rabinul Abraham Geiger (1810 - 1874) vorbea de „un act barbar şi sângeros“ -, şi cum Holocaustul a întrerupt brusc procesul de modernizare a

iudaismului ortodox.

Numai că, masa migranţilor în Germania, mai ales cea musulmană, nu poate fi socotită ca o pătură socială intelectuală. Cum să discuţi cu un om care poartă ochelari de cai? Aveam odată un coleg de muncă turc, cu aproximativ un an în urmă, care mi-a atras odată atenţia că aş putea să discut orice cu el, în afară de aspecte familiale (nu neapărat despre familia sa, ci în general) şi religioase. Astfel de oameni nu se vor integra niciodată în societatea germană. Aici orice efort din partea statului sau a societăţii civile este de prisos. Singura speranţă rămâne procesul de adaptare socială a migranţilor din generaţia doi şi trei, deci născuţi şi şcolarizaţi aici, chiar dacă sunt circumcidaţi sau poartă patic din motive religioase. Cu fiecare generaţie va slăbi legătura cu o sferă culturală – căci doar despre asta vorbim – care mental se îndepărtează de protagoniştii ei de zi ce trece ... încet, dar sigur.

Anton Delagiarmata