În drum spre
casă n-am reuşit să nu poposesc câteva minute pe Adenauerbrücke, podul peste
Dunăre care poartă numele primului cancelar al Republicii Federale Germane.
Fluviul curge liniştit şi apa lui reflectă razele soarelui. Două adolescente în
apropierea mea fac fotografii cu un celular.
În evul mediu
Dunărea curgea mult mai spre sud şi avea multe braţe şi pârâuri care s-au
şerpuit în meandre printr-o zonă întinsă de lunci împădurite. Resturi ale acestei
suprafeţe, în acele vremuri foarte slab populată, se mai pot vedea şi azi în
lunca Dunării între oraşele Neuburg şi Ingolstadt. În anul 1363 Dunărea a
primit albia de azi, deci a fost adusă prin forţa umană mai aproape de oraş.
Apa liniştită şi
peisajul încă natural îmi îndreaptă gândurile înapoi în secolul XVIII. Poate a
trecut şi strămoşul meu pe aici, plutind pe o Ulmer Schachtel (Cutie de Ulm)
spre meleagurile sudesteuropene , pentru a ajunge pe cine ştie ce drumuri
aventuroase în Banat, la Timişoara, la Giarmata.
Dunărea este ca o
venă principală pentru oraşul Ingolstadt. Patru poduri şi două pasarele o
traversează. În cei 28 de ani, de când trăiesc aici, aproape că n-a
trecut o săptămână fără ca Dunărea să nu fie tematizată în presă, societatea
civilă sau consiliul local. Acum se vorbeşte mult despre un muzeu al Dunării
care ar urma să fie instalat într-o clădire istorică, chiar pe malul fluviului.
„Să vedem” este una din cele mai des folosite expresii în Bavaria. (Se atribuie
lui Franz Beckenbauer.)
Clopotele
bisericilor încep să bată. Este ora 12:00 la Ingolstadt, 30° C, şi eu pedalez
spre casă. Ce repede au trecut două ore ale unei dimineţi de sâmbătă.
Video:
Anton Delagiarmata
Anton Delagiarmata
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen